Despre Eliza

Cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei nu ştiu că mă cheamă şi Eliza.
Să presupunem că nu mă cunoaşteţi.
“ Mă cheamă Eliza ! “

Singurul lucru care merită spus aici este că-mi place să-mi aştern gândurile în fotografii. Uneori, rareori mai şi scriu câte ceva.

Există o înclinare spre singurătate pe care am ales-o din naştere, probabil înfricoşată de lungul travaliu al mamei în care eram forţată să mă descurc cu propriile forţe.

Copilăria petrecută între Bucureşti şi satul Bălăneşti din Buzău a alternat preocupările fireşti ale unui adolescent cu lungile veri petrecute pe dealurile atât de dragi din spatele casei de la ţară. Aici am început să scriu pe ascuns poezii şi să stau tolănită în iarbă sau şterpelind mere dulci pe care le devoram cu cotor cu tot. Mă înţelegeam cu fiecare fir de iarbă şi în acelaşi timp izbucneam într-o frenetică energie cinetică care mă purta dintr-un loc în altul, fără oprire, fără să clipesc de teamă că visul s-ar spulbera şi m-aş trezi din nou între pereţii camerei de la oraş.

Am rămas şi astăzi cu aceeaşi nelinişte şi stă ca martor aparatul de fotografiat alături de care am descoperit oraşul, devenindu-mi cel mai apropiat însoţitor şi confident.
Detaliile fac parte din viaţa mea .
Îmi încarc sufletul cu imagini, crâmpeie de oameni, cântece, flori şi ferestre, iubesc porţile caselor vechi din Bucureşti şi tot ceea ce renaşte în jurul meu doar pentru că este privit cu drag.

Reflexii ale necunoaşterii sau ale înţelegerii semnificaţiilor zilelor care se scurg printre degete.
Mă bucur că aţi ajuns până aici. Înseamnă că deja aţi depăşit criza de inspiraţie a primelor rânduri.
Eliza este un detaliu în jurul căruia gravitează copilăria, răsfăţul, privirile, întrebările şi nebunia unei vieţi atât de greu de înţeles uneori.